Gândul de dimineaţă – 27 februarie 2017

Cel ce păzeşte legea este un fiu priceput, dar cel ce umblă cu cei desfrânaţi face ruşine tatălui său.

( Proverbe 28:7 )

Aveam 16 ani şi locuiam împreună cu părinţii la 29 kilometri distanţă de oraşul Durban, Africa de Sud, în mijlocul plantaţiilor de zahăr. Pentru că nu aveam vecini, eu şi surorile mele eram de-a dreptul entuziasmaţi atunci când mergeam în oraş să ne vizităm prietenii sau să vedem un film la cinema.

Într-o zi, tatăl meu m-a rugat să-l duc în oraş la o conferinţă care dura toată ziua şi eu am profitat de ocazie. Mama îmi dăduse o listă de cumpărături şi, cum urma să-mi petrec toată ziua acolo, tata mi-a cerut să duc maşina la atelier.

Când ne-am despărţit, mi-a zis: „Ne vedem aici la ora 17:00 ca să mergem acasă.” După ce am rezolvat toate treburile în fugă, m-am dus la cel mai apropiat cinema. Eram atât de absorbit de film că nici nu ştiu când a trecut timpul.

Era 17:30 când mi-am adus aminte. Am fugit la atelier, am luat maşina şi m-am grăbit spre locul unde mă aştepta tata. Era aproape 18:00. M-a întrebat neliniştit: „De ce ai întârziat?” Îmi părea rău şi nu am putut să-i spun că am fost la film. I-am zis că nu era gata maşina şi a trebuit să aştept… Nu ştiam că tata sunase la atelier.

Când şi-a dat seama că l-am minţit, mi-a zis: „Ceva nu e în regulă cu modul în care te-am crescut pentru că nu te-am făcut să ai încredere în mine şi să-mi spui adevărul. O să merg pe jos cei 29 de kilometri până acasă şi o să mă gândesc la ce anume am greşit în privinţa ta.” Aşa că, îmbrăcat în costum şi cu pantofii aceia eleganţi, a început să meargă spre casă pe drumuri cu noroi şi fără lumină.

Nu puteam să-l las singur, aşa că am condus cinci ore şi jumătate în spatele lui, văzând cum suferă agonia unei minciuni stupide de-a mea. De atunci mi-am propus să nu mai mint niciodată.