Gândul de dimineaţă – 22 noiembrie 2016

22nd nov. 2016

Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu, pentru păcatul sufletului meu?

( Mica 6:7 )

Sacrificiile umane erau o practică a populaţiilor indo-europene, preluată ulterior şi de greco-romani, triburile germanice, celţi ori traci, având un scop religios: acela de împăcare cu divinitatea. Aveau însă şi un rol în cadrul ritualului funerar.

Herodot şi Iordanes vorbeau despre obiceiul dacilor de a sacrifica un om pe care îl considerau ca fiind un sol trimis marelui Zamolxe şi despre faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii. Alţi cronicari antici, precum Pomponius Mella sau Eustathius, au lăsat în urma lor informaţii despre sacrificiile practicate în context funerar, în special despre obiceiul de a înjunghia soţia la mormântul bărbatului.

Femeile din marele neam al tracilor erau înjunghiate la mormântul soţului. Potrivit istoricului Ioan Horaţiu Crişan, întrucât bărbaţii aveau mai multe soţii, văduvele îşi câştigau prin luptă cinstea sacrificiului suprem, primită cu bucurie de aleasă. „Pentru a dobândi o astfel de cinste, femeile dădeau o mare luptă în faţa celor care trebuiau să hotărască lucrul acesta, iar cea care era aleasă era în culmea bucuriei. Aceasta urma să fie înjunghiată în mormântul soţului de ruda cea mai apropiată”, relata Pomponius Mella.

„Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc arme şi daruri lângă rug, spunând că sunt gata să trateze sau să lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi are loc o plată, le aşteaptă pe femei peţitorii”, scria Pomponius Mella.

Adevărul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.