Gândul de dimineaţă – 18 februarie 2016

Depărtează-te de fărădelege și nu lăsa nedreptatea să locuiască în cortul tău. Și atunci, îți vei ridica fruntea fără teamă, vei fi tare și fără frică.

 ( Iov 11:14-15 )

Odată un cizmar, mergând la un bărbier, rămase cu gura căscată văzând prăvălia acestuia încărcată de colivii. Din fiecare colivie ieșea câte o cântare păsărească ce nu se asemăna una cu alta. „De ce numai bărbierul să trăiască în rai?” își zise cizmarul. „Sunt mai avut decât dânsul și aș putea mai lesne lucra cu astfel de frumuseți care gâdilă urechile.”

Și chiar de a doua zi se duse la târg și-și cumpără, deocamdată, un mierloi și un scatiu. Amândouă coliviile fură puse în câte un cui și împodobeau prăvălia. Ce se mai bucura cizmarul! Versul scatiului răsuna dulce de mângâia inimile tuturor; mierloiul fluiera și dânsul de-i asurzea pe toți. Nevasta și copilul cizmarului veneau ca să asculte frumusețile cu care le veselea auzul scatiul lor. Era prin luna mai și ar fi voit ca mierloiul să tacă de tot – căci nu-i mai scotea din fluierături – ca să asculte doar scatiul.

Mierloiul mai avea un obicei. Când se adunau toți, tocmai atunci el, mierloiul, după ce le trăgea și dânsul câteva fluierături de le spărgea urechile, apuca cu ciocul său jgheabul în care se punea mâncarea și-l scutura cu putere. Pentru că acest zgomot îi deranja, cizmarul trimitea un ucenic să-i dea de mâncare mierloiului. Atunci, dacă își aducea aminte, îi punea și scatiului ceva mâncare, pentru că, bietul de el, știa numai să cânte și adesea, din pricina asta, întindea urechile de foame.

Azi așa, mâine așa, până ce găsiră pe bietul scatiu mort de foame, pentru că toți uitaseră să-i dea de mâncare. Deși toată lumea îl iubea, toți erau preocupați să-i dea de mâncare și de băut mierloiului ca să nu mai facă zgomot.

solascriptura.ro