Gândul de dimineaţă – 27 octombrie 2016

Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.

( Proverbe 19:22 )

Povesteşte Victor Eftimiu: „După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în palatul funcţionarilor publici de la şosea.

Și această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. Și toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Știa să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât deveneau realizări.

Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanţelor. Asemenea albinei, din cea mai umilă manifestare a vieţei, culegea mierea parfumată…

L-aş fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârşindu-se într-un decor vrednic de el. Dar a murit ca şi ceilalţi mari prieteni ai săi, moarte săracă şi neagră…”