Gândul de dimineaţă – 11 ianuarie 2017

11th ian. 2017

Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te!

( Proverbe 6:6 )

În Deşertul Arizona, unde Deborah M. Gordon, biolog la Universitatea Stanford studiază furnicile-roşii-secerătoare, o colonie calculează în fiecare dimineață câte lucrătoare să trimită în căutarea hranei. Numărul se poate modifica, în funcție de condiții.

Au descoperit cumva de curând un depozit de semințe gustoase? E posibil să fie nevoie de mai multe furnici pentru a căra prada. Muşuroiul a fost afectat de o furtună în noaptea trecută? E posibil ca mai multe lucrătoare să fie reținute acasă pentru reparații. O furnică poate fi azi lucrătoare în cuib, iar mâine – gunoier. Dar cum reuşeşte colonia să facă aceste adaptări, dacă nimeni nu conduce treaba?

Furnicile comunică prin atingere şi miros. Când o furnică se întâlneşte cu o alta, o adulmecă cu antenele, pentru a afla dacă cealaltă aparține aceluiaşi muşuroi şi unde a lucrat. (Furnicile care lucrează în afara cuibului miros altfel decât cele care rămân înăuntru.) Înainte de a pleca din cuib, în fiecare zi, furnicile care caută hrană aşteaptă, în mod normal, întoarcerea patrulelor plecate dis-de-dimineață. Când acestea intră în muşuroi, îşi ating rapid antenele cu căutătoarele.

După ce furnicile pleacă să caute hrana şi încep să o aducă în muşuroi, altele li se alătură, în funcție de ritmul în care căutătoarele se întorc. „O căutătoare nu se întoarce până nu a găsit ceva – spune Gordon. Cu cât e mai puțină hrană, cu atât durează mai mult până când o găseşte şi se întoarce cu ea. Cu cât e mai multă hrană, cu atât se va întoarce mai rapid.”

National Geographic

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.