Copilul si „statul la colt”

9th nov. 2015
copilul si statul la colt

Efectul pe care „statul la colț” îl are asupra creierului unui copil

Este una dintre cele mai populare metode de disciplinare și pare mai puțin agresivă decât corecția fizică. Atenție, însă. Unii psihiatrii avertizează că diferențele dintre efectele pedepsei cu izolarea și efectele bătăii asupra creierului celui mic sunt minime.

Mulți părinți preferă să apeleze la pedeapsa prin izolare atunci când cel mic greșește, pentru că li se pare mai demnă și mai puțin invazivă decât corecțiile aplicate fizic. Generații întregi  își amintesc de momentele când, copii fiind, erau „puși la colț” sau trimiși în camera lor, singuri, pentru a se gândi la greșeala comisă. Există însă atât un motiv psihologic, cât și un motiv biologic pentru care această formă de corecție, spun psihiatrii, ar trebui evitată.

Dr. Daniel J. Siegel, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină UCLA, și dr. Tina Payne Bryson, autor al bestselleruluiThe Whole-Brain Child, semnează împreună volumul No-Drama Discipline („Disciplinarea fără drame”), în care discută dezavantajele pedepsei cu izolarea.

Pornind de la studiile care dovedesc efectele neuroplastice ale comportamentelor recurente (faptul că o experiență repetată modifică structurile fizice ale creierului), medicii atrag atenția cu privire la posibilele implicații pe care aplicarea cu predilecție a unei anumite metode de disciplinare le poate avea asupra creierului celui mic.

În cele mai multe cazuri, experiența pedepsei prin izolare este, de fapt, o pedeapsă în compania singurătății. Chiar și atunci când este aplicată într-o manieră răbdătoare sau iubitoare, pedeapsa cu pusul la colț sau cu izolarea în cameră îi învață pe copii că, atunci când fac o greșeală sau atunci când au dificultăți de comportament, vor fi forțați să stea de unii singuri. Această lecție este deseori trăită, mai ales de copiii mici, ca o respingere. Mai mult, spun psihiatrii, citați de Time, experiența izolării le transmite copiilor că „cei dragi nu sunt interesați să petreacă timp cu ei, sau să îi sprijine decât dacă le merg toate cum trebuie”.

Problema izolării, mai spus psihiatrii, este că îi privează pe micuți de una dintre cele mai profunde nevoi ale lor: nevoia de conexiune, de relație. Nu toți copiii au deficiențe de comportament dintr-o rebeliune asumată, ci această rebeliune poate masca deseori dificultățile copilului de a face față anumitor circumstanțe pe care nu le poate gestiona. Iar dacă, în acele momente vulnerabile în care copilul alege să se comporte nepotrivit, el este pus pe „scaunul pentru copii obraznici”, se poate spune că părinții îl lasă să sufere singur, chiar în clipele în care ar avea cea mai mare nevoie de grija lor afectuoasă.

În consecință, izolarea poate avea câteodată chiar rezultatul invers celui așteptat. Un copil izolat atunci când are probleme se poate simți nedreptățit, se poate supăra în singurătatea lui pentru nedreptatea pe care o suferă și, deși părinții pot crede că experiența izolării l-a calmat, se poate întâmpla, de fapt, ca copilul să revină din pedeapsă și mai furios, și mai greu de disciplinat.

Decât să îl izolăm pe copilul-problemă, spun psihiatrii, e mai recomandat să creștem nivelul de apropiere față de el. Să stăm cu el, să vorbim cu el, să încercăm să îl reasigurăm și să îl liniștim. Desigur că niște timp petrecut separat pentru a se gândi puțin la comportamentul lui este valoros. Însă, la copii, acest tip de reflecție este unul care se creează în cadrul relațiilor, nu în izolare.

Sursa: semneletimpului.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.