Gândul de dimineață – 17 februarie 2016
Cine umblă cu strâmbătate își va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; și nu se are în vedere fața omului.
O cotitură hotărâtoare în atitudinea europenilor față de cosmetică s-a produs în Italia, în epoca Renașterii. În această perioadă s-a format acel ideal de frumusețe care cerea eforturi însemnate în îngrijirea corpului. Trebuie totuși să avem în vedere că acest ideal are foarte puține puncte comune cu concepția noastră de astăzi despre frumusețe.
Ca și în Egipt, și în Roma antică eforturile principale erau îndreptate, pe teritoriul actualei Italii, spre asigurarea albeței feței. Ecaterina Sforza, de pildă, a lăsat urmașelor ei următoarea rețetă de ali e care garanta albul ca zăpada al pielii feței: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin, camfor, ouă proaspete și miere de albine”. Se poate observa că ultimele două componente se folosesc în cosmetică și în zilele noastre.
Totuși, multe din vechile rețete erau vătămătoare, din cauza utilizării largi în preparate a oxizilor metalici. Se poate spune că goana din vechime după culoarea albă a pielii nu costa mai puțin, în ceee ce privește daunele aduse sănătății, decât costă azi pornirea de a obține cu orice preț maximum de bronzare e pielii.
Locuitoarele Florenței, Romei, Genovei au învățat repede să-și rimeleze ochii cu negru și să folosească efectul contrastului cu culoarea albă e feței și mai ales cu părul de culoare deschisă. În întreaga peninsulă italică, femeile foloseau măști pentru frumusețea feței: o felie subțire de carne crudă de vițel muiată în apă de ploaie.
Cât de adânc își intrase cosmetica în acea epocă în drepturi se poate deduce și din spusele lui Dante, care sublinia că femeia care nu folosește creme, ali i, frecții, pomezi și vopsele constituie o excepție de la regulă.
Almanahul Flacăra
solascriptura.ro