Gândul de dimineață – 10 aprilie 2016

Cetatea de la Marienburg se înălța, trufașă, sus pe-un dâmb. O ocupaseră cavalerii teutoni, dușmanii polonilor. O întăriseră zdravăn cu arme, cu provizii și cu mulți ostași, iar acum, din umbra zidurilor împroșcau cu ocări pe polonii, rușii și românii care încercau s-o cucerească și nu puteau. Bine înarmați, îmbrăcați în zale, cavalerii teutoni au ieșit din cetate și au lovit, cu nespusă mânie și putere, oștile aliate. S-a dezlănțuit o bătălie deznădăjduită, cruntă. După două ceasuri de necontenite izbiri se vedea că biruința avea să fie a cavalerilor teutoni. Erau mai numeroși, mai dibaci în ducerea luptei. Deodată, în locul unde luptau călăreții români, comandați de spătarul Coman, s-a întâmplat ceva neașteptat: la un semn, s-au strâns om lângă om. Au rupt lupta și s-au tras spre miazăzi spre o mare pădure, cu sălcii și smârcuri. Crezând că fug, teutonii au chiuit de bucurie și au pornit, în goană, după dânșii, să-i treacă pe toți prin sabie. Dar, când au ajuns la marginea pădurii, călăreții români au descălecat, toți odată, cât ai clipi din ochi, și s-au topit în pădure. Sulițașii s-au adăpostit după tufișuri. Arcașii au urcat în arborii cei mai stufoși. Au așteptat să se apropie dușmanul. La porunca spătarului Coman, arcașii au încordat arcurile și au slobozit întâiul stol de săgeți. Mulți teutoni au căzut sub copitele cailor. Altă ploaie de săgeți și alți dușmani s-au prăbușit. Pe cei ajunși la marginea pădurii i-au luat în primire sulițașii ascunși între tufișuri. Pe alții, rătăciți printre copaci, i-au tras halebardierii jos cu căngile. Așa, patru sute de români, cu îndrăzneală și vitejie, au schimbat soarta bătăliei de la Marienburg din anul 1422. Și scrie un cronicar polon: „Astfel într-un chip minunat, românii cu o ceată de puțini oameni au bătut oastea mare a dușmanului și s-au întors în tabăra oștirii regale învingători și încărcați cu o pradă uriașă.”