Gândul de dimineață – 18 februarie 2017
Tu aduci întunericul și se face noapte: atunci toate fiarele pădurilor se pun în mișcare.
Trei broaște-de-Rio-Viejo-comune, adunate la câțiva metri depărtare una de alta, sunt aproape invizibile pe solul unei păduri din Panama. Pentru a supraviețui la tropice, unde aproape totul e hrană pentru altceva, de multe ori e nevoie de astfel de șmecherii pentru a păcăli ochiul unui prădător.
E 9 seara și e întuneric beznă, dar în conul de lumină proiectat de frontala mea, anumite părți din copaci par să se desprindă și să hoinărească după voie. O crenguță de 10 centimetri îmi bâzâie pe deasupra capului și aterizează greoi pe o ramură din apropiere. O frunză de un verde crud scormonește într-un maldăr de frunze maronii, nu găsește nimic de mâncare și se târăște către alt maldăr.
Pentru o privire mai atentă, mă apropii de insectele care-și schimbă înfățișarea, știind foarte bine ce sunt, dar fascinată totuși de detalii, de seriozitatea aproape comică a deghizării lor. „Crenguța” este o insectă-băț, un specimen splendid din clanul Phasmatodea, stratul ei exterior fiind o reproducere convingătoare a scoarței striate, capul și corpul tubular punctate de muguri axilari falși și urme de frunze – micile noduri și crestături care fac o crenguță să arate ca o crenguță.
În timpul zilei, insectele acestea se mișcă puțin și sunt aproape imposibil de distins în decorul pădurii pe care îl imită și, desigur, asta e și ideea: să rămână invizibile în fața ochilor ageri ai prădătorilor care se bazează pe vedere când vânează.
La căderea nopții însă, tetigonidele în formă de bețe și frunze se scutură de toropeala lor vegetală ca să se hrănească și ele – cu frunze și detritus de pe solul pădurii –, moment în care străvechiul lor șiretlic poate fi admirat datorită luminii noastre artificiale moderne.
Natalie Angier