Gândul de dimineață – 17 aprilie 2016

La început, ca la toate începuturile, Sibiul era numai un sătuleț care se chema Sibiel. Avea numai așezări românești, ca în toate așezările vecine, dar era sărac, fără un meșteșugar, măcar, la care să-și poată lucra oamenii câteceva de trebuință pe acasă. Aflară sătenii de un cizmar neamț, Herman, și se duseră la el și-l rugară să vină în satul lor căci le era de mare trebuință. „Bine, am să vin”, zise șiret la vorbă cizmarul, „dar găsesc eu acolo loc de casă, masă și ce-i mai trebuie omului ca să se așeze?” Bucuroși nevoie mare, sătenii îi răspunseră într-un glas că-i vor face și loc de casă și ce va mai voi. Herman le ceru să facă legământ ca „tot ce vor vorbi, sfânt să rămână”. Sătenii, aflați la mare strâmtoare, încuviințară fără să tălmăcească și răstălmăcească vorbele neamțului, iar Herman le spuse: „Nu vă cer loc mai mare pentru casă decât atât cât pot întinde o piele de bivol…” Bucuroși încă pentru modestia meșteșugarului, oamenii se învoiră să-i dea încă pe-atât. A doua zi, Herman, neamțul, vine cu pielea de bivol, s-așează turcește pe ea, și începe să taie o fâșie, o nojiță de-ale numai ca dunga cuțitului de lată și, după ce isprăvește, cheamă pe săteni să-l ajute la măsurat. Când văd românii că sunt păcăliți de Herman, ce erau să mai facă? S-au apucat de măsurat întinzând nojița cât nu avuseseră ei de gând. Iar pe deasupra au trebuit să-i mai dea încă pe-atâta loc, după cum făcuseră jurământul – ba, încă tot pe loc bun și pe ales. Herman și-a clădit casa și și-a adus multe neamuri de meșteșugari împrejurul lui, care s-au tot înmulțit și satul a crescut atât cu români cât și cu nemți. Românii i-au schimbat numele în „Sibiu” pentru că mereu le creștea satul și nu mai era Sibiel, iar odraslele lui Herman l-au botezat „Hermanstadt” – orașul lui Herman, pentru că, tot așa, era tot mai mare și cu mai mulți meșteșugari nemți înstăriți.

Legende – Maria Toma-Damșa