Gândul de dimineață – 13 februarie 2017
Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți.
„Autodafé-ul”, cuvânt de origine portugheză, care, în traducere literală, însemna „act de credință”, a ajuns cu timpul să desemneze „purificarea prin foc” a celor condamnați de Inchiziție. Rugurile au împânzit Peninsula Iberică, ridicându-se în piețele marilor orașe, dar și pe ulițele satelor, mistuind în flăcările lor pe cei care îndrăzneau să conteste în vreun fel privilegiile fără număr ale bisericii și înaltului cler.
Construcția unui rug se făcea după rețete foarte stricte. În jurul unui stâlp gros, cu o înălțime de aproximativ trei metri, se așezau în pătrat straturi alternative de paie, surcele și bușteni. În careul astfel format, se lăsa un loc îngust de trecere pentru condamnat, care era adus la execuție înveșmântat doar într-o lungă cămașă de in, muiată în soluție de pucioasă. Cu picioarele sprijinite pe stratul inferior de surcele, victima era legată de stâlpul central printr-o funie înfășurată în jurul gâtului și trupului și printr-un lanț de fier care-i încingea mijlocul.
Execuția era precedată de o lungă slujbă religioasă, prin care „cerul era implorat să primească sufletul păcătosului și să-i ierte greșelile”. Apoi se astupa cu surcele culoarul de trecere și, la un semn al călăului, ajutoarele lui dădeau foc paielor, simultan și din mai multe părți. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocată de fum, afară de cazul când, pentru a prelungi chinurile condamnatului, călăul era instruit să lase în pereții rugului găuri de ventilație, ceea ce ducea la o lentă ardere de viu.
Când judecătorii erau deosebit de clemenți, victima era gâtuită cu câteva secunde înainte de declanșarea focului. Tot ca un semn de bunăvoință din partea inchizitorilor era considerată și varianta în care călăul străpungea inima osânditului cu un fel de harpon, mânuit de la distanță, imediat după ce rugul începea să ardă.
Magazin istoric