Gândul de dimineață – 11 mai 2016

Vă amintiți actul III din Romeo și Julieta, când Mercuțio și Tybalt, reprezentanții celor două familii rivale, se pregătesc să se dueleze? „Fii mai darnic: adaugă la vorbă și o lovitură!” – îi spune Mercuțio lui Tybalt. „Sunt gata s-o adaug dacă-mi dai prilejul” – este răspunsul lui Tybalt, și duelul a început pe loc.

Ce era acest mijloc de soluționare a conflictelor? O spune un alt personaj shakespearian, Hamlet, nefericitul prinț al Danemarcei, care, acceptând provocarea deghizată a lui Laertes, ironiza duelul, socotindu-l drept „tonul modei și spoiala obiceiurilor de lume.”

Cuvântul duel provine din contopirea a două cuvinte latine (duo=doi, bellum=război, luptă) și desemnează lupta purtată – după norme bine stabilite – de doi adversari, în scopul săvârșirii unui act de dreptate sau reparării onoarei lezate.

Antichitatea n-a cunoscut această practică, deși au existat multe înfruntări – celebre și astăzi – între doi luptători. Dar biblica confruntare între David și Goliat sau homerica încleștare dintre Paris și Menelau nu pot fi considerate decât episoade de război. Putem afirma același lucru despre luptele purtate de generalii romani din sec. IV-III î.Hr., precum Titus Manlius Torquatus și Marcus Claudius Marcellus, cu unii șefi ai galilor. Niciuna din aceste confruntări n-a avut caracteristicile duelului, niciuna n-a fost dusă după reguli cu rigoare respectate. Mai mult, cum importantă era numai victoria, orice șiretlicuri sau viclenii erau îngăduite. Pe atunci, nici refuzul de a urma o provocare nu constituia o rușine: Cezar însuși, într-o asemenea împrejurare, s-a mărginit să-i răspundă lui Marcus Antonius că nu era sătul de viață spre a și-o ridica în acest mod.

Istorii regăsite