Gândul de dimineață – 1 februarie 2017

„Visuri la cheie” este emisiunea care, sezon după sezon, aduce pe micile ecrane imaginea unei Românii parcă pierdute într-un alt secol.

Cazul social al surorilor Joița de la Poiana, județul Dâmbovița, a demonstrat din plin neputința în care unii români se găsesc chiar din zorii vieții. La 10, 16 și 18 ani, Corina, Lorena și Adriana „și-au îngropat tatăl, și-au văzut mama murind pe patul de spital și apoi a murit și bunicul lor”, toate acestea în doar patru ani, scrie Adela Pârvu, designer de interior implicată în emisiune. „M-am simțit și eu vinovată să știu că în țara mea există copii ca ele, copii care se luptă singuri cu greutățile cotidiene, copii uitați, abandonați de soartă, dar mai ales de noi, ceilalți, care ne închidem ochii și sufletul către cei de lângă noi”, povestește Adela Pârvu.

Condițiile în care trăiau fetele ar putea părea de nedescris, dar nu constituie nicidecum o excepție în peisajul rural românesc – o casă veche, gata să cadă, plină de igrasie și mucegai, deloc izolată sau chiar finalizată, cu spațiile de locuit mai degrabă improvizate și neîncălzite. O singură cameră avea o sobă, și acolo dormeau fetele, în același pat.

Casa a fost demolată și înlocuită cu una pe structură de lemn. Pentru a se asigura că fetele nu vor mai îndura foamete, echipa le-a construit și un coteț, pe care l-au populat cu găini și au creat un spațiu pentru o grădină de legume, care însă nu a fost finalizată din cauza verii secetoase și a anotimpului neprielnic.

Tragedia care vine de pe urma împlinirii unui vis ca traiul în condiții normale este alunecarea înapoi în foamete, sărăcie, disperare, fără un sprijin pe termen lung. Este o acuză adusă destul de des celor mai sărmani dintre noi, că nu se ajută singuri, dar câteodată adevărul este că pur și simplu nu au pe nimeni lângă ei care să îi învețe, să le arate, să îi ajute. Câți astfel de oameni invizibili ascunde România?